Amintiri din Tabara Galma

Vara aceasta am avut parte de o experienta de neuitat... Am participat la tabara ,,pentru olimpici" Galma(Dambovita). M-am putut bucura de multe locuri minunate, presarate cu oameni foarte valorosi.O parte din acestea le veti afla citind o ,,fila de jurnal".Sper sa va placa!



FILA DE JURNAL


Tabăra Gâlma , joi, 16 iulie 2009



Ora 7:00 : ,,Only hope”… Soneria ceasului mă adoarme în loc să mă trezească.Viaţa îmi dăruieşte o nouă zi, o nouă picătură de cer.Cu toate acestea, îmi doream parcă mai mult să mai rămân în lumea viselor … Doar cinci ore de somn…

Ora 8:40: După ce am luat masa de dimineaţă , am început să îmi pregătesc bagajul…Mi-am pus în el speranţe , dorinţe şi tot entuziasmul... Cam mult… Pornesc spre Peştera Ialomiţa…
O cărămidă din zidul curajului se dărâmă ... Niciunul dintre noi nu este foarte încântat de ,, caleaşca lui Făt Frumos”. Timpul şi-a pus amprenta pe microbuzul cu care pornim în marea drumeţie. Privirile tuturor spun acelaşi lucru :,,Doamne-ajută să ne întoarcem cu bine!”
Ora 9:45: Îmbarcarea la bordul covorului fermecat se face imediat . Locul meu este în banca a treia , rândul de la geam .Zâmbetul îmi luminează faţa , iar emoţiile şi nerăbdarea de a descoperi misterele Peşterii , au găsit cheiţa inimii , formând o aură deasupra mea...
Valul întrebărilor copiilor o copleşeau pe doamna profesoară...După zece minute de mers, zdruncinaţi ,ce-i drept, toţi întrebam...,,Când ajungem ... mai e mult?” E clar că nu eram singura nerăbdatoare să păşească spre noi tărâmuri ...
Prima mare oprire este la ,,Bolboci”.Oglinda apei ne aducea tot Soarele...îl păstrase doar pentru noi...Munţii ne zâmbeau , iar brazii păreau că ne îmbrăţişează...O asemenea primire este de invidiat!... Îmi doream să nu mai plec ... Aş fi vrut o barcă unde să-mi aşez visurile....ar fi plutit în eternitate...
Frumuseţea lacului ne-a captat pe toţi , dar din păcate a trebuit să-l părăsim şi să ne îndreptăm spre noi orizonturi .
Pietrele drumului ne trezeau din visarea continuă...Din când în când, glasurile pure ale fetiţelor repetau o multitudine de interjecţii .Toţi ne amuzam de văicăreala glumeaţă... cu o voce totuşi prefăcută...
Cam după o oră , ajungem la Peştera Ialomiţa .Clopotele Mânăstirii păreau că ne anunţă sosirea.Toaca împreună cu ciripitul păsărilor cântau muzica vieţii, ,,ţinându-i de urât “ lui Dumnezeu.
Eram prea emoţionată să văd atâtea frumuseţi la un loc... Peştera adăpostea Mânăstirea , iar în jur era multă pace şi linişte .Îmi era teamă să nu stric armonia perfectă creată de natură. Râul purifica totul .
Frigul din peşteră m-a trezit ...Picăturile de apă ce mă atingeau îmi aminteau unde sunt ...La ieşirea din peşteră noi eram multumiţi că nu am întâlnit niciun liliac...eu prefer panseluţele...
Grăbiţi , ne-am îndreptat spre un loc unde să putem mânca ...Foamea îşi spunea cuvântul , deşi pe feţele tuturor se putea citi regretul de a părăsi acele locuri minunate. O părticică din sufletul meu a rămas acolo, agăţată lângă o pânză de păianjen ... Într-o zi mă voi întoarce şi o voi recupera...
Dar până atunci, dragul meu Jurnal, te las să te odihneşti , căci eu sunt foarte obosită după o aşa zi ... Somn uşor!




Corina